Monica Tarța

The world is my backyard

Sezonul 3, episodul 1

Scriam la un moment dar că motivul pentru care lumea mă trage de mânecă să scriu pe blog iar eu mă încăpăţânez ca un băieţel care nu vrea să îi fie luată îngheţata este că eu deja am un blog în mintea mea, unul chiar deosebit de bun. Deci se scrie singur (atunci când nu este în concediu – el, blogul, pentru că atunci am oamenii mei care scriu pe blog pentru mine).

Desigur, scriam asta pe facebook, pentru că dacă mai căutaţi alte gânduri geniale pe această pagină veţi avea confirmarea introducerii de mai sus, şi anume că nu scriu pe blog. Ironia este, evident, că eu cred că am blog, iar uneori, în nopţile cu lună plină, cred că am şi un trafic extraordinar de mare, care îi face pe toţi ceilalţi bloggeri din toată lumea să se reorienteze către agricultură. Poate o să credeţi că sunt nebună. Unii dintre voi s-ar putea regăsi în sentimenul acesta. Este ca atunci când nu mergi la Londra pentru că ţi se pare că te-ai prins din filme şi pozele altora ce este de văzut acolo, şi eşti mult mai curios să vezi Lisabona. Atunci când nu ai avut niciodată un câine, dar imaginea din mintea ta în care un labrador cu limba scoasă te întâmpină atunci când vii acasă este atât de reală încât nu te îndoieşti de faptul că ai putea avea un câine chiar de mâine şi nimic nu ar fi diferit. Poate atunci când erai mic îţi imaginai când mergeai pe stradă că ai o lesă în mână cu un câine care te trage entuziast către plimbare (evident, asta doar atunci când erai mic ţi se întâmpla, pentru că acum eşti mare şi coerent în gândire, nu am vrut să insinuez altceva). Câinele acela din lesă devine ceva atât de obişnuit încât nu ştii de ce ai mai face o schimbare către un câine real.

Da, eu am oamenii mei care scriu pe blog pentru mine, dar le-am dat drumul către lumea largă, deoarece în fişa lor de post nu era trecut nimic şi îi plăteam degeaba. Ei nu se descurcau fără mine, pentru că se pare că sunt o scriitoare atât de bună încât inhib orice ucenic care ar încerca să scrie pentru mine. Deci pe această cale am dospit şi aroganţa mea către cote nabokoviene.

Adevărul este că în 9 cazuri din 10 (al zecelea fiind întotdeauna în timpul nopţii, atunci când chiar am chef să dorm dar creierul meu compune romane) mi se pare că nu am nimic interesant de spus. Am citit atât de multe cărţi fiction şi non fiction, articole şi bloguri încât chiar nu văd de ce aş popula internetul cu ceva ce poate fi compus cu uşurinţă cu câte un cuvânt din fiecare carte citită de mine în vacanţa mare.

Celălalt adevăr este am citit îngrozitor de puţin faţă de câte cărţi există şi faţă de cât aş fi vrut, iar senzaţia pe care o am atunci când aud un titlu necitit este jumătate de vis din copilărie în care eşti dezbrăcat în faţa liceului şi jumătate de vis din copilărie în care urmează să desfaci un cadou de la Iepuraş (mie îmi place mai mult Iepuraşul. Da, nu am folosit timpul trecut. Iepuraşul vine la orice vârstă, pentru că are un spirit antreprenor şi face ce vrea el).

Mai este un mic motiv care cere un fel de localizare cronotopială a mea din ultimele 20 de luni, în care am fost mult prea mult în domeniul blogurilor şi mi se pare incredibil de inutil să scriu despre ce evenimente au avut onoarea să mă vadă pe lista lor de participare în ultima săptămână. Cu toţii facem aceleaşi lucruri, iar ce facem diferit este de multe ori irelevant, pentru că ceea ce contează este cum ne fac să ne simţim acele lucruri. Dar atunci ajungi de fapt ori la blogurile care povestesc cum băieţii au fost părăsiţi de prietenă, ori la anumite bloguri prea deştepte care îşi pierd calitatea prin faptul că sunt şi ele bloguri ca oricare alte care povestesc evenimente cu fete şi biciclete.

Evident, mai rămâne să scriu un pamflet. Dar aici mă împiedic de faptul că nu sunt în nici un caz la fel de amuzantă ca Mark Twain şi în plus am un fel de pozitivism optimist organic dobândit odată cu naşterea şi definit pe parcursul unei copilării cu prea multe mătuşi şi vacanţe hedoniste.

Cel mai mişto blog (mă rog) pe care l-am avut se năştea acum vreo 7 ani şi a fost perfect prin faptul că era o călătorie într-o lume interioară a subsemnatei. Un fel de jurnal de trăiri personale codificat (evident, codificat!) în cât mai multe referinţe culturale cinematografice şi livreşti (ca să vă faceţi o idee, scriam „trabuc” şi mă gândeam că este evident că fac referire la Casablanca adică la Humphrey Bogart, adică la un anumit tip de masculinitate care se potrivea în contextul articolului respectiv). În plus, frecventam cu nesaţ facultatea de cibernetică la nişte materii obscure care îmi plăceau la nebunie şi în care calculam în procente rezultatele teoriei deciziei, ceea ce mă făcea apoi să scriu de parcă îmi petrecusem vara citind numai despre fractali într-o tabără dubioasă dintr-un film suprarealist.

Cu ce aş vrea să rămân din perioada în care scriam mai mult este nonşalanţa naivă cu care mi se părea atât de important să scriu. Pentru că este important, prin simplul fapt că în definitiv nimic nu este important şi deci orice poate fi.

***

Pentru orice persoană productivă care ştie ce vrea să facă cu timpul ei şi nu a citit până aici, pe scurt m-am gândit că dacă o să aştept să am ceva interesant de spus sigur nu o s-o spun interesant pentru că până atunci am aşteptat nescriind, deci m-am hotărât ca de acum să scriu toate lucrurile pe care le păstram pentru 1. Alte bloguri, 2. Alte cărţi, 3. Când o să fiu mai mare şi mai înţeleaptă, 4. O random zi de joi care va fi perfectă pentru scrisul pe blog, 4. Etc. Puteţi considera că de fapt am scris mai sus despre cum ar trebui să nu mai aşteptăm să avem un context perfect ca să facem ceva, pentru că momentul ăla nu există. Dar dacă există, merită să ajungem la el perfecţionaţi. Şi chiar vă rog să vă imaginaţi că asta am scris, pentru că este asta e ceva mult mai demn de citit decât ce am scris de fapt.

O, da. Am scris peste 1000 de cuvinte. De fapt diferenţa dintre ce am scris acum şi prostiile pe care le-am scris în alte dăţi este că ce am scris acum este mai puţin auto-ironic pentru că apare pe post şi că nu mai apăs ctrl+A şi delete când văd ce a ieşit.

De abia aştept să mă uit în urmă milioane de litere mai târziu şi să mă minunez de cât de prost am putut scrie.

4 Comments

  1. ultima frază, singura care mi-a plăcut.

  2. E bine, pentru că era cea care conta :)

  3. Am citit ce-ai scris tu aici, dar nu prea știu ce să zic. Poate doar că voi vizita Lisabona în curând și era musai să mă laud.

    Oricum, mai bine faci ceva decât să nu faci, cu sau fără sens și indiferent dacă e relativ bine sau relativ prost :)

  4. Ana, am citit abia acum ce ai scris. E drăguţ. Mai bine las comentariul tău, în locul de postul meu. De fapt chiar intrasem ca să-mi dau o palmă peste frunte şi să îl şterg :)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

*

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>

© 2017 Monica Tarța

Theme by Anders NorenUp ↑