Monica Tarța

The world is my backyard

Page 3 of 4

Octombrie

The Pianist

Become what you are

Nothing to Lose, Everything to Gain

Korczak’s true value was in what he wrote but in the fact that he lived as he wrote.

Vladimir Nabokov

Cred că Nabokov este pentru arta de a scrie ceea ce este şi sărutul pentru dragoste.

Lolita, light of my life, fire of my loins. My sin, my soul. Lo-lee-ta: the tip of the tongue taking a trip of three steps down the palate to tap, at three, on the teeth. Lo. Lee. Ta. She was Lo, plain Lo, in the morning, standing four feet ten in one sock. She was Lola in slacks. She was Dolly at school. She was Dolores on the dotted line. But in my arms she was always Lolita. Did she have a precursor? She did, indeed she did. In point of fact, there might have been no Lolita at all had I not loved, one summer, an initial girl-child. In a princedom by the sea. Oh when? About as many years before Lolita was born as my age was that summer. You can always count on a murderer for a fancy prose style. Ladies and gentlemen of the jury, exhibit number one is what the seraphs, the misinformed, simple, noble-winged seraphs, envied. Look at this tangle of thorns.

Ce simt eu atunci când aud că cineva nu l-a citit: puţină gelozie şi bucurie. Pentru Stendhal syndrome-ul care vine peste el.

Septembrie

The Two Towers

The Return of the King

Not all who wander are lost.

August

The Hobbit

La isla bajo el mar

Psihologia persuasiunii

Formula fericirii

Lord of the Rings: The Fellowship of the Ring

Le mulţumesc mult celor care mi-au împrumutat cărţi. Vă ţin eu minte.

Baila, baila, Zarité porque esclavo que baila es libre… mientras baila.

On vacation

“La ora la care apare acest post pe blog…”

Am plecat la mare, aşa că închid şandramaua, pentru că oricum nu vindeam nimic aici. Putem pretinde, până mă întorc, că acesta este un blog de schior iar acum sunt plecată pentru research. Asta sună mult mai bine.

Ok, let’s do this.

Iulie

Fifty Shades of Grey

Hear the Wind Sing

Is it love or is it addiction

Cehov (Schiţe şi nuvele)

Pinball 1973

Erotic Intelligence

The English Patient

Le mulţumesc mult celor care mi-au împrumutat cărţi. Vă ţin eu minte.

“Why do you read?”

“Why do you drink beer?”

Pasiuni şi obsesii

Nu ştiu dacă noi chiar căutăm oameni cărora să le placă aceleaşi lucruri care ne plac şi nouă. Nu numai la nivel simplu de muzică şi filme, dar şi în sens de skill-uri şi valori.

Cred că ne pasă cel mai mult să găsim pe cineva căruia să-i placă ceva cu aceeaşi intensitate cu care ne place şi nouă altceva. De câte ori am simţit că sunt pe aceeaşi lungime de undă cu cineva nu aveam, teoretic, nimic în comun. Dar iubeam la fel de intens pasiunile noastre.

Aşa ne unim, cei care simt enorm cu cei care simt enorm şi cei relaxaţi cu cei relaxaţi. Cei care vibrează pentru un crez cu cei care ar muri pentru o cauză. Se adună oameni care îşi respectă la fel de mult valorile, chiar dacă sunt diferite.

Nu contează pentru ce vibrăm, contează s-o facem în acelaşi ritm.

Sex, drugs and silicon

În perioada noiembrie – ianuarie 2011 am locuit în Buenos Aires, unde am avut o viaţă foarte mişto şi am scris câteva texte. Unele au apărut pe viajoa.ro, precum cel de mai jos, altele vor apărea mai târziu pe blog. Pentru că sunt texte care îmi sunt dragi, le republic aici.

Later edit: acum mi se pare pueril acest articol, pentru că multe s-au schimbat de atunci, cel puţin în Bucureşti. În ultimii ani am devenit un oraş mai obişnuit cu homosexualitatea şi clar am devenit un oraş în care miroase a marijuana. Aş mai vrea să menţionez că am dat atâtea detalii despre părerile mele personale pentru că articolul era iniţial destinat apariţiei pe Viajoa şi nu voiam să nasc polemici în comentarii interminabile.

La libertad

Nu vorbi despre ce nu ştii, auzim uneori. Până să ajung eu aici credeam că ştiu ce înseamnă libertatea. Acum… s-a schimbat totul :)

Sexul. Până să vin aici cunoşteam 1 homosexual, 0 travestiţi, 0 transexuali, 0 lesbiene. Nu fusesem niciodată într-o ţară în care să văd doi bărbaţi de mână pe stradă sau în care căsătoria între persoane de acelaşi sex este acceptată. Înainte să îmi spună cineva că este nebunesc ce spun vreau să menţionez că homosexualitatea este o realitate, iar interzicerea ei nu face decât persoane nefericite. În România este acelaşi procentaj de persoane gay ca în toată lumea (nu are de ce să fie mai mare sau mai mic), doar că au mai puţin loc, ceea ce dăunează vieţii (lor) personale.

Aici am cunoscut mulţi homosexuali, am locuit cu 3 fete, dintre care una gay, care în fiecare seară ieşea în baruri gay care aveau cea mai bună muzică din oraş şi avea o mulţime de prietene care duc o viaţă liberă aici. Aici locuiam la 2 străzi de un coafor în care toată lumea era gay (femei şi bărbaţi), iar persoana care te primea era o femeie care fusese bărbat. La televizor este de asemenea o tanti care a fost bărbat şi care este foarte, foarte frumoasă şi iubită şi care din câte am înţeles are o emisiune foarte apreciată.

Aici cineva îşi poate aduce partenerul într-un grup de persoane hetero şi toată lumea este ok cu asta, cineva îşi poate declara sexualitatea şi nimeni nu face ochii mari sau judecă. Nu vă imaginaţi că este 100% paradis, dar este incomparabil cu România. Şi nu doar tinerii sunt cei care înţeleg şi sunt deschişi la asta. Am văzut grupuri protestatare în urma legii, care scriau pe ziduri Matrimonio = Hombre + Mujer, dar protestatari există mereu pentru orice. Apropo, Argentina este prima ţară din America Latină care a adoptat legea.

Marijuana

După cum spuneam, „până să vin aici” habar nu aveam nici cum miroase nici cum arată. Aici se simte peste tot, în orice grup concert/ parc/ petrecere. Este legal să consumi în propriul apartament, dar se consumă peste tot. În parcuri se iese mereu în weekenduri, sunt o mulţime de oameni pe iarbă care beau mate, iar cei care fumează marijuana sunt mai mulţi decât cei care fumează tutun. Este complet natural, dacă cineva cere cuiva o brichetă îi oferă automat. La concerte se simte din plin, nimeni nu pare să chestioneze problema. Mai mult, se găteşte cu asta (pentru că se pare că se absoarbe diferit în funcţie de cum o fumezi/ mănânci etc. – eu ştiu doar teorie :D), şi se vând brownies pe stradă. Multă lume face brownies cu marijuana, eu era să cumpăr din greşală, noroc că erau prea scumpe :)

Nu s-a terminat. Mai este siliconul

Nimic din ce este în telenovele nu este exagerat. Totul s-a confirmat aici. Printre altele, fiesta de 15. Aici se strâng bani pentru petrecerea de 15 ani a unei domnişoare aşa cum în USA se strâng bani pentru universitate. Petrecerea este mult mai fastuoasă şi importantă decât o nuntă, sărbătorita are o rochie de mireasă, lucrurile sunt cam ca în poze. Am auzit tot felul de lucruri uimitoare despre tradiţiile astea, am auzit de oameni săraci care strâng toată viaţa pentru asta, iar cel mai ciudăţel este că pentru băieţi se organizează ceva la 18, dar de mult mai mică anvergură. Pentru o fată la fiesta de 15 reprezintă debutul ei în societate. Iar acum cele mai empancipate preferă să călătorească de banii respectivi. Cred că cine citeşte asta deja ştie ce ar vrea, nu degeba a ajuns pe viajoa.ro :)

Well, nu se opreşte aici. Argentina este o ţară de imigranţi, mai europenizată decât America latină. Dar în alte ţări este deja foarte comun ca fetele de 15 ani să primească un cadou în varianta unei operaţii de mărire de sâni. De fapt siliconul pe acest continent este mult mai ieftin şi mai comun. Când am venit aici am vrut să spun că femeile sunt… diferite aici, dar apoi mi s-a explicat că nu s-au născut aşa diferite :D

Adunând cu ce povesteam în prima parte, lucrurile au sens. Ştiu că ce am scris nu sunt exact indicaţii de călătorie, dar cred că sunt indicaţii culturale, iar cultura nu este doar ce se vede la prima vedere.

Ce am scris mai sus nu este un argument al părerii mele despre diferenţele culturale, ci o prezentare a lor raportate la România. Pentru mine a schimbat şi reorganizat multe lucruri din mintea mea. Şi cu cât cunosc mai mult, cu atât vreau să văd cât mai multe puncte de vedere ale lumii, pentru că o singură ţară nu-mi ajunge. Viaţa este mult mai mult decât ce m-a făcut o ţară să cred.

Iunie

Încep aici un obicei pe care l-am văzut la Andrei şi la Octavian. Vreau să notez lunar cărţile pe care le citesc, pentru că

– îmi doresc să fac asta de prea multă vreme şi sunt în urmă cu evidenţa asta

– putem să vorbim despre cărţi

– nu m-am ataşat nici de goodreads şi de nici o altă reţea socială care să ţină minte ce cărţi am citit, and that makes M sad

– o să mă motivez să citesc mai mult, nu ca luna asta în care am citit doar în metrou.

The Flinch

Băiuţeii

În căutarea oii fantastice

Oamenii pot fi împărţiţi în mare în două categorii: realiştii mediocri şi idealiştii mediocri.

¡Hola, Buenos Aires!

În perioada noiembrie – ianuarie 2011 am locuit în Buenos Aires, unde am avut o viaţă foarte mişto şi am scris câteva texte. Unele au apărut pe viajoa.ro, precum cel de mai jos, altele vor apărea mai târziu pe blog. Pentru că sunt texte care îmi sunt dragi, le republic aici.

Episodul 1: Beso :)

Probabil că nici unui porteño* nu i-ar trece prin cap să nu mă întrebe ce fac aici, de unde vin, cât stau, cum mi se pare Buenos Aires, şi să nu mă pupe la sfârşit. Oamenii de aici sunt extrem de deschişi, dar nu în sensul Turcia – Grecia – trăim din turism -, ci în genul deschis din suflet. Aşa li se pare lor firesc. Cu faptul că atunci când ne cunoaştem ne pupăm pe obraz m-am obişnuit din prima clipă; cu faptul că şi băieţii se pupă pe obraz atunci când se văd… da, asta mi s-a părut puţin diferit, dar deja nu mă mai miră; însă atunci când vorbesc cu un vânzător şi acesta mă pupă la sfârşit îmi vine de fiecare dată să râd.

Aici lumea se pupă când se vede, când se cunoaşte, când vine la serviciu. O singură dată, pe obrazul drept. Uneori (!! doar uneori) spun şi numele lor atunci când faci cunoştinţă – dar nu ştiu de ce nu se întâmplă asta de fiecare dată, pentru că eu cunosc foarte multă lume şi mi-e greu să îi ţin minte dacă nu menţionează. De obicei îi întreb eu :D

Însă dacă vorbeşti cu cineva pe care îl vezi pentru prima dată în viaţă – de exemplu vii, întrebi cât sunt cireşele, trebuie să aştepţi puţin, între timp vorbeşti puţin despre oraş, vreme, drumuri, dacă toate fetele din România sunt frumoase şi ce interesant este să faci Crăciunul la 40 de grade… la sfârşit spui „ciao!” şi te pupi. Cu toată lumea.

Mai mult, într-o zi un nene m-a întrebat la metrou despre o adresă – ceea ce m-a făcut genial de fericită pentru că ştiam cum să-l ghidez, iar apoi mi-a spus că este din Cordoba, că are o fermă, dar a studiat stomatologia, că a venit aici cu cei doi copii ca să dea examenul de engleză (pentru că aşa e bine în ziua de azi, cu engleza), că trebuie să ia metroul ca să se întâlnească cu soţia lui care s-a întâlnit cu o verişoară, şi… că pot veni oricând în Cordoba să-i vizitez (da, nu mi-a dat adresa, bineînţeles :D). Toate astea în trei staţii de metrou (aproximativ 5 minute), pentru că eu trebuia să merg doar două dar am uitat să cobor. Dar aflam un arbore genealogic în poveştile lor, nu era ceva la care să poţi să nu te concentrezi :D

Episodul 2: La ciudad

Legat de „am uitat să cobor”, aici nu uiţi. Şi nu te pierzi. Eu nu sunt renumită pentru orientare în Bucureşti, mai ales pentru că am mers toată viaţa cu metroul, nu cu maşina… am învăţat oraşul mai bine pe la 20 de ani, noroc cu bicicleta şi mersul pe jos. Îmi era chiar teamă: cum voi putea locui două luni într-un oraş, dacă mi-a luat 20 să învăţ Bucureştiul?

Aici am un ghid – pe care îl are toată lumea – şi cu care este extrem de uşor să înţelegi oraşul. Este implementat un sistem de cuadras, asemănător cu sistemul de blocks din USA, astfel încât toate străzile sunt paralele şi perpendiculare, sunt numai pătrăţele pe hartă, nu sunt fundături, fiecare adresă se poate găsi aproape de intersecţia a două străzi, pentru că fiecare stradă are 100 de numere şi 100 de metri între alte două străzi. Evident nu sunt 100 de case/ intrări pe 100 de metri, este o convenţie să fie numerotate aşa. În plus, străzile străbat tot oraşul şi cele paralele au aceleaşi numere – dacă ştii că trebuie să ajungi la numărul 900 (aici merg şi până la 3000) poţi merge pe o stradă paralelă până la numărul 800 şi vei şti că eşti la nivel cu adresa pe care o cauţi, doar coteşti stânga/ dreapta.

În felul ăsta ajung oriunde, mă plimb oriunde, este atât de simplu încât le explic cu greu celorlalţi că în Bucureşti avem cartiere de blocuri care au străduţe, şcoli şi parcuri, că adresa mea este foarte lungă şi că nu avem la fiecare parter cofetărie – bancă – spălătorie – coafor – mâncare evreiască – cofetărie – magazin de haine – telefoane – bancă – mâncare (şi aşa este tot oraşul).

Episodul 3: El transporte

Aici te poţi deplasa pe tre căi: autobuze (colectivos), metrou şi tren. Eu nu am mers încă cu trenul, nu acoperă tot oraşul, este folosit mai mult de cei care locuiesc în afara oraşului. Metroul merge repede, staţiile sunt cam din 5 în 5 cuadras (500 m) şi este plin de reclame. Se lucrează la extinderea lui, metroul este foarte ok, deci nu prea interesant de povestit.

Autobuzele în schimb… sunt geniale. Sunt 150 de linii prin oraş. Fiecare (fiecare!) aparţine altei firme de transport. Adică nu sunt toate de la RATB, de la stat, ca la noi. Au o convenţie cu statul să subvenţioneze o parte din costul biletului, şi să coste toate la fel. Dar pentru că fiecare aparţine de altă linie nu există comunicare, continuitate şi… abonamente.

Adică trebuie de fiecare dată să-ţi cumperi bilet. Însă nu este aşa de simplu ca la noi. În staţie se formează o coadă, care urcă doar pe prima uşă, îi spune şoferului până unde merge, el apasă pe un buton (în funcţie de distanţă mergi 1.10, 1.20 sau 1.25 de pesos), iar călătorul introduce într-un aparat (pregătit să primească cât a apăsat şoferul pe buton)… monede.

E, acum într-o ţară care are monede de 5, 10, 25, 50 de centavos (subdiviziunea peso-ului) şi 1 peso, trebuie să ai mereu foarte multe monede la tine. Pentru că de oricâte ori ai merge pe zi, trebuie alt bilet, opţiunea abonament nu există. Acum imaginaţi-vă o mamă cu trei copii, sau cineva care merge zilnic la serviciu cu două autobuze. Sau dacă ai greşit autobuzul. Nici nu mai menţionez că aparatul primeşte doar monede, nu şi bancnote :D

Aşa că aici este o mafie a monedelor. Există (în cazuri mai mici) oameni care cumpără monede cu bancnote, de la oameni care iau un comision pentru asta. adică se cumpără bani cu bani… dar mai mulţi. Din cauza asta niciodată nu sunt destule monede, nimeni nu vrea să le dea, toată lumea se apleacă să le ia de pe jos dacă le scapă. Este mai mult decât senzaţional.

Episodul 4: Las fiestas

Autobuzele merg toată noaptea, pentru că Buenos Aires este un oraş de fiesta. Adică un program normal este cam cel pe care l-am avut eu sâmbăta trecută: am mers la 11 la o petrecere într-o casă de francezi cu argentinieni, de unde am plecat pe la 2 noaptea cu o prietenă din Canada (care locuieşte cu un american, un neamţ, o fată din Peru şi una din Argentina) în casa unor prieteni în care locuiau nemţi şi francezi, unde am mâncat nişte mâncare specifică (era deja 2:30 am) :D, iar apoi am plecat să dansăm într-un club african. La 3 noaptea. La ora la care mulţi oameni se întorc acasă în Bucureşti atunci când ies în oraş.

Iar în clubul african lumea se simţea minunat… dar voi scrie data viitoare despre oamenii de aici, pentru că merită un capitol special.

Şi acum a venit vara! :)

2 decembrie 2010

« Older posts Newer posts »

© 2017 Monica Tarța

Theme by Anders NorenUp ↑