Acesta este un text scris la îndemnul lui Mario Barangea, de a scrie sub tema ‘O fotografie cu nimeni’.

*

”O fotografie la minut, durează toată viața”.

Cândva, pe când nu te puteai săruta pe Aleea Scriitorilor fără să fi vorbit măcar despre un poet și un dramaturg, iar bătrâneii ce se ofereau să te cântărească erau fericiți cu 100 de bani, cineva le oferise un polaroid.

Trecuseră 16 ani de atunci și, dacă ar fi fost să facă un album cu toți iubiții ei, în ordine cronologică, aceasta ar fi fost prima fotografie. Aveau 15 ani. Urma cea cu el și ea, în personalul de munte. Următorul, mai pletos ca ea, fumând în gara Obor. Prima poză digitală imortaliza un sărut la o terasă. La facultate, cu băiatul acela care acum s-a însurat cu o fată grasă. Pe străzi la Roma, cu tipul care s-a dovedit a fi verișorul ei. Doar ei doi, încadrați de marginea aparatului, cu cel mai fetișist bărbat pe care l-a cunoscut. O fotografie frumoasă, unul lângă altul, de pus în rama părinților, cu cel care voia neapărat să se întoarcă la Craiova. Una mentală, cu tipul care trăia în rulotă.

Erau acum toți mai nimeni decât toți cei nimeni de la metrou.