În perioada noiembrie – ianuarie 2011 am locuit în Buenos Aires, unde am avut o viaţă foarte mişto şi am scris câteva texte. Unele au apărut pe viajoa.ro, precum cel de mai jos, altele vor apărea mai târziu pe blog. Pentru că sunt texte care îmi sunt dragi, le republic aici.

Episodul 1: Beso :)

Probabil că nici unui porteño* nu i-ar trece prin cap să nu mă întrebe ce fac aici, de unde vin, cât stau, cum mi se pare Buenos Aires, şi să nu mă pupe la sfârşit. Oamenii de aici sunt extrem de deschişi, dar nu în sensul Turcia – Grecia – trăim din turism -, ci în genul deschis din suflet. Aşa li se pare lor firesc. Cu faptul că atunci când ne cunoaştem ne pupăm pe obraz m-am obişnuit din prima clipă; cu faptul că şi băieţii se pupă pe obraz atunci când se văd… da, asta mi s-a părut puţin diferit, dar deja nu mă mai miră; însă atunci când vorbesc cu un vânzător şi acesta mă pupă la sfârşit îmi vine de fiecare dată să râd.

Aici lumea se pupă când se vede, când se cunoaşte, când vine la serviciu. O singură dată, pe obrazul drept. Uneori (!! doar uneori) spun şi numele lor atunci când faci cunoştinţă – dar nu ştiu de ce nu se întâmplă asta de fiecare dată, pentru că eu cunosc foarte multă lume şi mi-e greu să îi ţin minte dacă nu menţionează. De obicei îi întreb eu :D

Însă dacă vorbeşti cu cineva pe care îl vezi pentru prima dată în viaţă – de exemplu vii, întrebi cât sunt cireşele, trebuie să aştepţi puţin, între timp vorbeşti puţin despre oraş, vreme, drumuri, dacă toate fetele din România sunt frumoase şi ce interesant este să faci Crăciunul la 40 de grade… la sfârşit spui „ciao!” şi te pupi. Cu toată lumea.

Mai mult, într-o zi un nene m-a întrebat la metrou despre o adresă – ceea ce m-a făcut genial de fericită pentru că ştiam cum să-l ghidez, iar apoi mi-a spus că este din Cordoba, că are o fermă, dar a studiat stomatologia, că a venit aici cu cei doi copii ca să dea examenul de engleză (pentru că aşa e bine în ziua de azi, cu engleza), că trebuie să ia metroul ca să se întâlnească cu soţia lui care s-a întâlnit cu o verişoară, şi… că pot veni oricând în Cordoba să-i vizitez (da, nu mi-a dat adresa, bineînţeles :D). Toate astea în trei staţii de metrou (aproximativ 5 minute), pentru că eu trebuia să merg doar două dar am uitat să cobor. Dar aflam un arbore genealogic în poveştile lor, nu era ceva la care să poţi să nu te concentrezi :D

Episodul 2: La ciudad

Legat de „am uitat să cobor”, aici nu uiţi. Şi nu te pierzi. Eu nu sunt renumită pentru orientare în Bucureşti, mai ales pentru că am mers toată viaţa cu metroul, nu cu maşina… am învăţat oraşul mai bine pe la 20 de ani, noroc cu bicicleta şi mersul pe jos. Îmi era chiar teamă: cum voi putea locui două luni într-un oraş, dacă mi-a luat 20 să învăţ Bucureştiul?

Aici am un ghid – pe care îl are toată lumea – şi cu care este extrem de uşor să înţelegi oraşul. Este implementat un sistem de cuadras, asemănător cu sistemul de blocks din USA, astfel încât toate străzile sunt paralele şi perpendiculare, sunt numai pătrăţele pe hartă, nu sunt fundături, fiecare adresă se poate găsi aproape de intersecţia a două străzi, pentru că fiecare stradă are 100 de numere şi 100 de metri între alte două străzi. Evident nu sunt 100 de case/ intrări pe 100 de metri, este o convenţie să fie numerotate aşa. În plus, străzile străbat tot oraşul şi cele paralele au aceleaşi numere – dacă ştii că trebuie să ajungi la numărul 900 (aici merg şi până la 3000) poţi merge pe o stradă paralelă până la numărul 800 şi vei şti că eşti la nivel cu adresa pe care o cauţi, doar coteşti stânga/ dreapta.

În felul ăsta ajung oriunde, mă plimb oriunde, este atât de simplu încât le explic cu greu celorlalţi că în Bucureşti avem cartiere de blocuri care au străduţe, şcoli şi parcuri, că adresa mea este foarte lungă şi că nu avem la fiecare parter cofetărie – bancă – spălătorie – coafor – mâncare evreiască – cofetărie – magazin de haine – telefoane – bancă – mâncare (şi aşa este tot oraşul).

Episodul 3: El transporte

Aici te poţi deplasa pe tre căi: autobuze (colectivos), metrou şi tren. Eu nu am mers încă cu trenul, nu acoperă tot oraşul, este folosit mai mult de cei care locuiesc în afara oraşului. Metroul merge repede, staţiile sunt cam din 5 în 5 cuadras (500 m) şi este plin de reclame. Se lucrează la extinderea lui, metroul este foarte ok, deci nu prea interesant de povestit.

Autobuzele în schimb… sunt geniale. Sunt 150 de linii prin oraş. Fiecare (fiecare!) aparţine altei firme de transport. Adică nu sunt toate de la RATB, de la stat, ca la noi. Au o convenţie cu statul să subvenţioneze o parte din costul biletului, şi să coste toate la fel. Dar pentru că fiecare aparţine de altă linie nu există comunicare, continuitate şi… abonamente.

Adică trebuie de fiecare dată să-ţi cumperi bilet. Însă nu este aşa de simplu ca la noi. În staţie se formează o coadă, care urcă doar pe prima uşă, îi spune şoferului până unde merge, el apasă pe un buton (în funcţie de distanţă mergi 1.10, 1.20 sau 1.25 de pesos), iar călătorul introduce într-un aparat (pregătit să primească cât a apăsat şoferul pe buton)… monede.

E, acum într-o ţară care are monede de 5, 10, 25, 50 de centavos (subdiviziunea peso-ului) şi 1 peso, trebuie să ai mereu foarte multe monede la tine. Pentru că de oricâte ori ai merge pe zi, trebuie alt bilet, opţiunea abonament nu există. Acum imaginaţi-vă o mamă cu trei copii, sau cineva care merge zilnic la serviciu cu două autobuze. Sau dacă ai greşit autobuzul. Nici nu mai menţionez că aparatul primeşte doar monede, nu şi bancnote :D

Aşa că aici este o mafie a monedelor. Există (în cazuri mai mici) oameni care cumpără monede cu bancnote, de la oameni care iau un comision pentru asta. adică se cumpără bani cu bani… dar mai mulţi. Din cauza asta niciodată nu sunt destule monede, nimeni nu vrea să le dea, toată lumea se apleacă să le ia de pe jos dacă le scapă. Este mai mult decât senzaţional.

Episodul 4: Las fiestas

Autobuzele merg toată noaptea, pentru că Buenos Aires este un oraş de fiesta. Adică un program normal este cam cel pe care l-am avut eu sâmbăta trecută: am mers la 11 la o petrecere într-o casă de francezi cu argentinieni, de unde am plecat pe la 2 noaptea cu o prietenă din Canada (care locuieşte cu un american, un neamţ, o fată din Peru şi una din Argentina) în casa unor prieteni în care locuiau nemţi şi francezi, unde am mâncat nişte mâncare specifică (era deja 2:30 am) :D, iar apoi am plecat să dansăm într-un club african. La 3 noaptea. La ora la care mulţi oameni se întorc acasă în Bucureşti atunci când ies în oraş.

Iar în clubul african lumea se simţea minunat… dar voi scrie data viitoare despre oamenii de aici, pentru că merită un capitol special.

Şi acum a venit vara! :)

2 decembrie 2010