Monica Tarța

The world is my backyard

Category: Writing

Capilare

Prima inimă căreia i-am zis nu. Primul om căruia i-am zis că aș vrea să petrec 72 de ore neîntrerupte lângă el. Primul 10. Primul 10 ani. Primul 10% dobândă. Primul urs întâlnit pe potecă. Ultima oară în care am văzut-o înainte să moară. Seara în care am fost prima sub lista de admitere. Noaptea în care am hotărât că n-are rost. Dimineața în care am luat-o la fugă.

Nu mi se făcuse pielea de găină. Nu aveam un fior rece trecându-mi pe șirea spinării. Nu mi se înmuiaseră picioarele, nu plângeam de fericire și nici nu râdeam isteric de panică.

Simțeam doar cum îmi curge sângele prin vene. De parcă mi-ar fi masat cineva fiecare venă și erau toate gata să o ia la goană în cursa asta numită viață. Și să câștige. Pentru că nu concurau cu nimeni, ci doar cu propriul lor start.

Vișine

Text scris împreună cu Marius Chivu, un dialog între o fetiță de la oraș și un băiat de la țară care se joacă de-a v-ați ascunselea, ascunzându-se de ceilalţi copii într-un beci.

Băiețelul: Să nu te sperii. În colț e o găină, a legat-o bunica aici la frig, să nu clocească.

Fetița: Noi ținem la frigider doar ouăle.

B: Să vorbim încet, să n-o trezim. Dacă facem liniște, Cosmin nici nu intră în beci, că-i e frică de întuneric.

F: Și mie mi-e puțin, dar cu tine nu mai mi-e.

   Ce de borcane! Probabil sunt… aproape o sută!

B: Buni le face. Vrei?

Băiatul ia o dulceață de pe raft și bagă degetul în borcan.

F: Ador să mănânc cu degetele din borcane! Mami nu mă lasă.

   Când am fost în Franța, eu am mâncat dulceață cu brânză.

B: Francezii sunt niște proști. Cine a mai pomenit?!

F: Ba nu sunt proști câtuși de puțin, francezii sunt trés chic!

Băiatul deschide un alt borcan.

B: Asta-i cu vișine, e și mai bună. Vrei și din asta?

F: Normal că vreau, mai am nouă degete!

Copiii mănâncă în liniște o vreme, privind curioși la găină.

   Auzi, chiar, tu știi ce-i aia o amantă? Că mami i-a zis lui tanti Gina că crede că tati are una, dar nu știe unde o ține.

B: Tati ține cărțile de joc cu femei goale după radio.

F: Eu am văzut și femei, și bărbați în pielea goală la mare. Li se spune Mudiști!

B: Noi n-avem d-ăștia pe aici.

F: Mami a zis că n-au bani de costume.

B: Eu când am fost la serbare buni m-a îmbrăcat într-un costum oltenesc!

F: La mine la serbare… Cosmin mi-a dat o bomboană cu cacao de la el din gură!

B: Din gură?!

F: Da, uite așa!

Fetița scoate un sâmbure din gură și i-l bagă băiatului în gură, râzând ascuțit. Găina cotcodăcește de câteva ori și bate din aripi. Băiatul o ia de mână și o trage să se ascundă după un butoi.

F: Ți-am dat vișine pe mână.

B: Nu face nimic.

O vreme, copiii nu-și spuseră nimic.

   Știi, avem și noi brânză aici.

O fotografie cu nimeni

Acesta este un text scris la îndemnul lui Mario Barangea, de a scrie sub tema ‘O fotografie cu nimeni’.

*

”O fotografie la minut, durează toată viața”.

Cândva, pe când nu te puteai săruta pe Aleea Scriitorilor fără să fi vorbit măcar despre un poet și un dramaturg, iar bătrâneii ce se ofereau să te cântărească erau fericiți cu 100 de bani, cineva le oferise un polaroid.

Trecuseră 16 ani de atunci și, dacă ar fi fost să facă un album cu toți iubiții ei, în ordine cronologică, aceasta ar fi fost prima fotografie. Aveau 15 ani. Urma cea cu el și ea, în personalul de munte. Următorul, mai pletos ca ea, fumând în gara Obor. Prima poză digitală imortaliza un sărut la o terasă. La facultate, cu băiatul acela care acum s-a însurat cu o fată grasă. Pe străzi la Roma, cu tipul care s-a dovedit a fi verișorul ei. Doar ei doi, încadrați de marginea aparatului, cu cel mai fetișist bărbat pe care l-a cunoscut. O fotografie frumoasă, unul lângă altul, de pus în rama părinților, cu cel care voia neapărat să se întoarcă la Craiova. Una mentală, cu tipul care trăia în rulotă.

Erau acum toți mai nimeni decât toți cei nimeni de la metrou.

Sezonul 3, episodul 1

Scriam la un moment dar că motivul pentru care lumea mă trage de mânecă să scriu pe blog iar eu mă încăpăţânez ca un băieţel care nu vrea să îi fie luată îngheţata este că eu deja am un blog în mintea mea, unul chiar deosebit de bun. Deci se scrie singur (atunci când nu este în concediu – el, blogul, pentru că atunci am oamenii mei care scriu pe blog pentru mine).

Desigur, scriam asta pe facebook, pentru că dacă mai căutaţi alte gânduri geniale pe această pagină veţi avea confirmarea introducerii de mai sus, şi anume că nu scriu pe blog. Ironia este, evident, că eu cred că am blog, iar uneori, în nopţile cu lună plină, cred că am şi un trafic extraordinar de mare, care îi face pe toţi ceilalţi bloggeri din toată lumea să se reorienteze către agricultură. Poate o să credeţi că sunt nebună. Unii dintre voi s-ar putea regăsi în sentimenul acesta. Este ca atunci când nu mergi la Londra pentru că ţi se pare că te-ai prins din filme şi pozele altora ce este de văzut acolo, şi eşti mult mai curios să vezi Lisabona. Atunci când nu ai avut niciodată un câine, dar imaginea din mintea ta în care un labrador cu limba scoasă te întâmpină atunci când vii acasă este atât de reală încât nu te îndoieşti de faptul că ai putea avea un câine chiar de mâine şi nimic nu ar fi diferit. Poate atunci când erai mic îţi imaginai când mergeai pe stradă că ai o lesă în mână cu un câine care te trage entuziast către plimbare (evident, asta doar atunci când erai mic ţi se întâmpla, pentru că acum eşti mare şi coerent în gândire, nu am vrut să insinuez altceva). Câinele acela din lesă devine ceva atât de obişnuit încât nu ştii de ce ai mai face o schimbare către un câine real.

Da, eu am oamenii mei care scriu pe blog pentru mine, dar le-am dat drumul către lumea largă, deoarece în fişa lor de post nu era trecut nimic şi îi plăteam degeaba. Ei nu se descurcau fără mine, pentru că se pare că sunt o scriitoare atât de bună încât inhib orice ucenic care ar încerca să scrie pentru mine. Deci pe această cale am dospit şi aroganţa mea către cote nabokoviene.

Adevărul este că în 9 cazuri din 10 (al zecelea fiind întotdeauna în timpul nopţii, atunci când chiar am chef să dorm dar creierul meu compune romane) mi se pare că nu am nimic interesant de spus. Am citit atât de multe cărţi fiction şi non fiction, articole şi bloguri încât chiar nu văd de ce aş popula internetul cu ceva ce poate fi compus cu uşurinţă cu câte un cuvânt din fiecare carte citită de mine în vacanţa mare.

Celălalt adevăr este am citit îngrozitor de puţin faţă de câte cărţi există şi faţă de cât aş fi vrut, iar senzaţia pe care o am atunci când aud un titlu necitit este jumătate de vis din copilărie în care eşti dezbrăcat în faţa liceului şi jumătate de vis din copilărie în care urmează să desfaci un cadou de la Iepuraş (mie îmi place mai mult Iepuraşul. Da, nu am folosit timpul trecut. Iepuraşul vine la orice vârstă, pentru că are un spirit antreprenor şi face ce vrea el).

Mai este un mic motiv care cere un fel de localizare cronotopială a mea din ultimele 20 de luni, în care am fost mult prea mult în domeniul blogurilor şi mi se pare incredibil de inutil să scriu despre ce evenimente au avut onoarea să mă vadă pe lista lor de participare în ultima săptămână. Cu toţii facem aceleaşi lucruri, iar ce facem diferit este de multe ori irelevant, pentru că ceea ce contează este cum ne fac să ne simţim acele lucruri. Dar atunci ajungi de fapt ori la blogurile care povestesc cum băieţii au fost părăsiţi de prietenă, ori la anumite bloguri prea deştepte care îşi pierd calitatea prin faptul că sunt şi ele bloguri ca oricare alte care povestesc evenimente cu fete şi biciclete.

Evident, mai rămâne să scriu un pamflet. Dar aici mă împiedic de faptul că nu sunt în nici un caz la fel de amuzantă ca Mark Twain şi în plus am un fel de pozitivism optimist organic dobândit odată cu naşterea şi definit pe parcursul unei copilării cu prea multe mătuşi şi vacanţe hedoniste.

Cel mai mişto blog (mă rog) pe care l-am avut se năştea acum vreo 7 ani şi a fost perfect prin faptul că era o călătorie într-o lume interioară a subsemnatei. Un fel de jurnal de trăiri personale codificat (evident, codificat!) în cât mai multe referinţe culturale cinematografice şi livreşti (ca să vă faceţi o idee, scriam „trabuc” şi mă gândeam că este evident că fac referire la Casablanca adică la Humphrey Bogart, adică la un anumit tip de masculinitate care se potrivea în contextul articolului respectiv). În plus, frecventam cu nesaţ facultatea de cibernetică la nişte materii obscure care îmi plăceau la nebunie şi în care calculam în procente rezultatele teoriei deciziei, ceea ce mă făcea apoi să scriu de parcă îmi petrecusem vara citind numai despre fractali într-o tabără dubioasă dintr-un film suprarealist.

Cu ce aş vrea să rămân din perioada în care scriam mai mult este nonşalanţa naivă cu care mi se părea atât de important să scriu. Pentru că este important, prin simplul fapt că în definitiv nimic nu este important şi deci orice poate fi.

***

Pentru orice persoană productivă care ştie ce vrea să facă cu timpul ei şi nu a citit până aici, pe scurt m-am gândit că dacă o să aştept să am ceva interesant de spus sigur nu o s-o spun interesant pentru că până atunci am aşteptat nescriind, deci m-am hotărât ca de acum să scriu toate lucrurile pe care le păstram pentru 1. Alte bloguri, 2. Alte cărţi, 3. Când o să fiu mai mare şi mai înţeleaptă, 4. O random zi de joi care va fi perfectă pentru scrisul pe blog, 4. Etc. Puteţi considera că de fapt am scris mai sus despre cum ar trebui să nu mai aşteptăm să avem un context perfect ca să facem ceva, pentru că momentul ăla nu există. Dar dacă există, merită să ajungem la el perfecţionaţi. Şi chiar vă rog să vă imaginaţi că asta am scris, pentru că este asta e ceva mult mai demn de citit decât ce am scris de fapt.

O, da. Am scris peste 1000 de cuvinte. De fapt diferenţa dintre ce am scris acum şi prostiile pe care le-am scris în alte dăţi este că ce am scris acum este mai puţin auto-ironic pentru că apare pe post şi că nu mai apăs ctrl+A şi delete când văd ce a ieşit.

De abia aştept să mă uit în urmă milioane de litere mai târziu şi să mă minunez de cât de prost am putut scrie.

În sfârşit

Mi-a plăcut dintotdeauna să scriu pentru că a fost unul dintre puţinele lucruri pe care nu m-am gândit că nu aş putea să le fac. A venit natural şi la fel de natural am avut primul blog acum 6 ani. Când vorbeşti atât de mult ca mine şi lucrezi cu bloguri şi citeşti din pasiune este aproape ilegal să nu ai blog. O să scriu despre ce-mi place: teatru, cărţi, matematică, oameni şi idei. Despre ce încerc să dezvolt mai mult la mine: sport, curaj şi călătorii. Şi despre cum văd eu lumea.

Am cumpărat domeniul de foarte mult timp, şi în sfârşit am catadicsit să fac ceva cu el. Pentru că până acum m-am fâţâit să fie perfect, şi tot nu este, dar am decis să nu mai amân lucruri doar pentru a le face mai târziu şi mai bine. Mi-am dorit ca primul post să fie de ziua mea, pentru ca la anul eu şi blogul să ne serbăm împreună. În curând va arăta mai bine :)

Monica

© 2017 Monica Tarța

Theme by Anders NorenUp ↑