Monica Tarța

The world is my backyard

Category: Stories

Îngerul care-şi dorea o roşie

Atunci când lumea se gândeşte la îngeri, toată lumea crede că suntem albi, lăptoşi, blonzi, cârlionţaţi, moi, pufoşi, cu aripi şi fără pantofi.

Adică arătăm ca nişte nori cu perucă.

Nimeni nu ştie cât de greu este să ne menţinem aşa de rotunjori. Nu avem voie să facem sport, să alergăm prin cer, să ne agităm sau să consumăm energie, nici măcar mentală. Poate vă întrebaţi dacă nu pierdem calorii atunci când dăm din aripi, dar o să vă spunem ceva: nu avem voie să le mişcăm niciodată, pentru că ne cade polenul de pe ele şi după aceea plouă ciudat. Noi stăm, de fapt, suspendaţi de fire de gută. Da, de gută, de asta nu mai există meseriile de pescari şi păpuşari. S-au mutat în cer, pentru că nu există aici nici impozite nici disponibilizări.

Ca să ne păstrăm dimensiunile rotunde avem nevoie să mâncăm numai fursecuri. Fursecuri, pentru că se pun exact unde vă gândiţi. Le urâm cu toţii. Aş zice de moarte, cum ziceţi şi voi, dar aici nu merge cu din astea.

Cel mai enervant este că vouă vi se par delicioase toate astea. Fursecuri şpriţate, sărăţele, cornuleţe, nuci umplute, biscuiţi, checuri şi cozonăcei, papanaşi (pe ăştia îi dăm la cazurile de siluete cu probleme) şi, mai ales, pâine. Pâine, fraţilor, fiindcă vă gândiţi că asta a mâncat şi fratele nostru şi a făcut dintr-una o sută.

Nu aveţi idee cât de mult poftesc la o roşie, dar nu am voie. Zic că după aia îmi pierd fanii şi nu mai au copiii încredere în mine să-i păzesc.

Cum se coc roşiile la soare pe timpul verii! Se fac din verzi portocalii şi din portocalii roşii, roşii cu coaja netedă şi miezul verde cât mai mic, cu suc înăuntru care-ţi rămâne pe buze şi îţi potoleşte setea, cu pulpă ca o cărniţă de roşie, cu gust dulce – acrişor, mai mult dulce şi mai mult acrişor, cu destul gust încât s-o mănânci goală, ca pe măr, şi să ţi se prelingă pe bărbie. Aia-i viaţă!

Ziua în care Boris Ivanov nu merge la gazetă

Boris Ivanov se trezi într-o dimineaţă şi hotărî ca acea zi să nu mai fie ziua în care merge la gazetă, ci ziua pe care şi-o va petrece în şoşoni, cu simţurile adâncite în ceai şi dulceaţă. Se simţi generos, aşa că îl lăsă pe Ilia Vasilievici să abandoneze mătura şi făraşul şi să-l lase să fugă peste drum la Ana Petrovna.

Ilia Vasilievici mătura în fiecare zi timp de patruzeci şi unu de minute, restul fiind petrecute cu cea mai durdulie şi voioasă femeie de pe stradă, spălătoreasa Ana Petrovna. În dimineaţa aceea Ilia ar fi putut petrece o oră întreagă cu ea, iar Boris simţi că a făcut o faptă bună. Treaba aceasta nouă deja mergea de minune.

Boris Ivanov se uită în jur, la mobila din odaia sa: o bibliotecă, un pat, două scaune, o comodă şi o măsuţă la geam. Se aşeză la măsuţă şi privi cum afară o doamnă tânără plimba un caniş alb cu o îmbrăcăminte roşie. „Ce chestie, să-ţi petreci toată dimineaţa plimbând un animal care stă tot timpul cu fundul la tine”, îşi zise Boris. De altfel, animalul era drăgălaş, dar el se aştepta ca lipsa lui de la gazeta Strigătul piesei să provoace evenimente mult mai spectaculoase decât cele fireşti ale nevoilor canine.

Încercă să-şi soarbă ceaiul, dar ceva nu era bine. Nu se simţea deloc ca un Oblomov. Se gândi mai bine, lăsă ceaiul jos, îţi scoase halatul, luă ceaiul de pe masă şi dădu să se bage în pat. Îşi dădu seama că nu se poate băga în pat fără să verse ceaiul şi începu, în timp ce ceaşca fremăta pe cană, să se gândească că este o treabă tare complicată să stai acasă să bei ceaiul.

Se gândi că acum era ceasul în care ar fi scris rubrica săptămânală de întrebări şi răspunsuri pentru uzul în bucătărie al oţetului de mere, şi i se făcu dor de rutina fiecărei zile.

„Nu!”, se gândi el. „Dacă vom face asta, o vom face ca un om de stat!”

Îl strigă pe Ilia să vină să-l îmbrace, dar nimeni nu răspunse, pentru că acesta se afla prea preocupat să-i povestească Anei Petrovna despre nişte oraşe pe care nu le văzuse niciodată, crezând că ea nu ştia asta.

Nervos că trebuie să se îmbrace singur, fostul nostru gazetar ieşi pe poartă şi hotărî destinaţia zilei către mătuşa sa, fiind atât de înverşunat încât preferă să meargă pe jos patru kilometri pe care i-ar fi făcut în douăsprezece minute cu tramvaiul. Cu fiecare pas, fiecare poartă şi fiecare stradă pe care o cotea devenea din ce în ce mai convins că Sasha Vaniskaia, bătrâna familiei în vârstă de 84 de ani, care conducea întregul clan Ivanov, Vaniskaia şi Vintilov, va trebui să-l asculte şi să înghită cu supunere anunţul său.

De când începu să vadă din depărtare casa albă cu acoperiş verde, pentru care Boris Ivanov muncise o săptămână, timp în care stăpânul său nu a mai putut bea ceai şi a trăit astfel zile mizerabile, paşii lui Boris Ivanov deveniră din ce în ce mai mici şi mai repezi, până când începură să nu se mai vadă desluşit, călcâiele lui căpătând totodată veleităţi de levitare şi de motorizare. Un trecător care se plimba pe trotuar citind ziarul ridică ochii curios şi se uită mirat, întrebându-se dacă acest individ exersează o acrobaţie pentru circ.

Boris Ivanov deschise poarta, călcă pe o panseluţă de la marginea grădiniţei (acest lucru arată gravitatea trăirilor sale) şi se repezi pe cele trei trepte din faţa uşii. Îşi suflecă mâneca cu un gest dramatic înainte să apese pe sonerie , şi abia atunci când simţi vibraţia butonului mic şi rotund sub deget simţi că a atins o plăcere înaltă, din care nu se mai opri.

Acest moment se arată prielnic să spunem că, precum orice femeie de 84 de ani care se respectă şi care are zilnic de condus vieţile rudelor care nu se pot descurca în viaţă deoarece ori nu au încă nepoţi, ori nu au moştenit nici o moşie, ori nu au împlinit 65 de ani, când toate aceste criterii se prescriau, doamna Sasha Vaniskaia îşi petrecea fiecare zi, între orele zece şi douăsprezece, cu ochii închişi.

Ea nu dormea. Ea cugeta. La ora zece, toate slujnicele plecau la piaţa de verdeţuri, de carne şi de flori, la poştă şi la primărie. La primărie nu aveau treabă, dar primăria era lângă şcoală, şi toată lumea ştie că lângă orice şcoală este un parc, iar în acest parc se comunicau toate noutăţile cotidiene, de ordin matrimonial şi funerar, pe care ziarele nu se pricepeau să le comunice, deoarece erau prea preocupate cu dezbateri militare şi economice, care nu serveau la nimic.

Mătuşa lui Boris Ivanov petrecea două ore pe zi, cu ochii închişi, cugetând cum ar putea să repare vieţile tinerilor din familia ei. Dacă reuşea într-o singură dimineaţă să recomande perechi pentru toţi nenorociţii necăsătoriţi, putea trece la familiile care erau deja căsătorite, care se plictiseau acasă şi aveau nevoie de mătuşa lor să le găsească mici proiecte de care să se ocupe.

Toată strada ştia de ritualul caritabil al bătrânei şi înţeleptei Vaniskaia. Ba chiar vecinii ei umblau cu mai multă grijă în case, pentru a nu face gălăgie şi a deranja intenţiile bune care se fabricau în căsuţa cu panseluţe. Telefoanele nu sunau, mesagerii săreau peste numărul 46 şi pe toată strada domnea o linişte bisericească.

În momentul în care se auzi zbârnâitul asurzitor al soneriei, doamna Sasha (îi vom spune tanti) stătea cu mâinile pline de vaslină în mănuşi de cauciuc, cu picioarele într-un lighean cu apă şi sare, cu o plasă de păr peste biguidiurile ei roz şi cu două punguţe de ceai peste pleoape. Zgomotul inopinat o făcu să tresară atât de puternic, încât punguţele ude de ceai îi căzură instantaneu în poală. Sub spaimă şi indignare (nimeni nu o vedea în această stare pe bătrână şi nimeni nu îndrăznea să perturbe binefacerea ei), tanti nu reuşea să apuce cu mănuşile alunecoase plicurile de ceai, precum nici cu mintea nu putea apuca care ar fi necugetatul care ar face o asemenea imprudenţă. Cu doi ani înainte, când luase foc biserica la care ea avea titlul de Consultant administrativ pe probleme de incompatibilitate în termeni şi elemente, martorii aşteptaseră până la douăsprezece şi două minute fix pentru a bate discret la uşă.

Tanti Vaniskaia se duse la repezeală la uşă, deşi aceasta nu era o reacţie potrivită. Însă era moartă de curiozitate. Sub muntele de mustrare avea o gămălie de plăcere pe care nu ar fi recunoscut-o, pentru că nu exista. Dar ea voia să ştie.

Faţa lui Boris Ivanov nu a mirat-o deloc. Era într-adevăr cel mai neprielnic nepot al ei, ar fi trebuit de mult să se ocupe  extensiv de situaţia lui, însă la momentul respectiv o intriga mai mult grimasa pe care o avea acest nepot: arăta de parcă înghiţise pelin cu multă mândrie. În plus, pălăria era lăsată pe spate, părul de pe frunte era ciufulit şi plin de o substanţă pe care mătuşa lui fu capabilă s-o identifice drept transpiraţie, ceea ce era la fel de absurd precum sunetul soneriei la ora de ritual.

[..]

© 2017 Monica Tarța

Theme by Anders NorenUp ↑