Monica Tarța

The world is my backyard

Category: Memories

Meloplăceri

Știu că ne-am făcut mari și deștepți și ascultăm muzică bună. Că unii dintre noi au ascultat-o din copilărie la disc, că alții au avut cea mai cool adolescență cu chitara în brațe. Știu că am făcut cu toții topuri de cărți și mai deștepte pe care mă bucur sincer că le-am citit.

Dar vreau să scriu acum care sunt sensibilitățile mele muzicale, acelea care nu-mi vin în minte aproape niciodată atunci când vreau să ascult ceva și cărora nici nu le-aș face neapărat publicitate.

  • Muzica în spaniolă – de la romanțe la cântece latino, majoritatea mă binedispun maxim și mă fac să dansez prin casă ca o fetiță de 12 ani. No se puede hacer nada, le înțeleg versurile și îmi sunt toate dragi, îmi amintesc de verile în care învățam spaniolă și femeile din familie mă exploatau pentru voiau să le traduc telenovelele (să fim serioși, nimeni nu avea nevoie de subtitrare: ¿Dónde está la biblioteca?)
  • Coloana sonoră din desenele Disney (alea vechi). Pot să găsesc un cântecel Disney potrivit cu orice moment vesel sau trist din viață, și apoi totul e mai bine. Vă rog să nu comentați la chestiile astea, pentru că Disney-urile sunt artă și ăsta e un fel de adevăr absolut și uneori e bine să fim absurzi în afirmații.
  • ᗅᗺᗷᗅ. Pentru că au un mod de a cânta, chiar și melodiile triste, de parcă viața e frumoasă și azi e cea mai bună zi a vieții tale, iar din cer tocmai au coborât zeii cu ambrozie pentru toată lumea și hai să facem o coreografie pe tema asta.
  • (Aici țineți-vă bine). Cântecele patriotice! Dap. Inclusiv Treceți batalioane, Noi în anul 2000, Generație în blugi, iar de aici ușor ajungi la cântece folk și de munte și am încheiat citatul. Mă impresionează de dinainte de revoluție speranța pe care o aveau oamenii în viitor, ideea de Uniți facem și dregem. Îmi pasă de poveștile în care oamenii cred în ceva și fac ceva pentru asta. În plus, am crescut crezând naiv în tot ce scria în manualele de istorie care idealizau țara, pe Al. I. Cuza și unirea României mari.

Nu întreb cine mai are astfel de plăceri vinovate, pentru că știu că suntem cu toții mici hedoniști melomani, mândri sau nu de asta.

16 ani

Autorul meu preferat din liceu era Marin Preda. Îi citeam toate romanele şi mi se părea un bărbat fascinant şi un scriitor subestimat. Aveam citate din cărţile lui scrise la sfârşitul caietelor şi multă nostalgie, bazată pe berăriile frecventate de el în Viaţa ca o pradă.

Berăria Gambrinus era pe atunci locul preferat al scriitorilor, actorilor şi ziariştilor. Caragiale o preluase în 1901, şi până după război a fost (sau aşa mi-o imaginam eu) cel mai boem şi intelectual loc în care te-ai fi putut afla. Acum mi se pare puţin hilar că aveam o viziune atât de romantică pentru o cârciumă :)

Când eram la liceu îmi plăcea să merg pe jos dinspre Kogălniceanu spre Universitate. Mă abăteam din drumul spre casă, pentru că pe acolo se ajungea la toate locurile interesante. Plecam cu Octavia* de la liceu, cântam Hotel Cişmigiu, oftam când ajungeam în dreptul lui şi vedeam că nu mai era nimic, apoi luam metroul de la universitate, pentru că pe magistrala aia mergeau şi metrourile noi. Lungeam drumul spre casă cu vreo oră, dar merita.

Bulevardul Elisabeta era locul meu preferat pentru că avea amintirile hotelului şi berăriei şi pentru că ducea spre universitate, unde nişte băieţi pletoşi vindeau brăţări de piele cu formaţii. Pe acolo o luam ca să ajungem şi la Institul Cervantes, care funcţiona ca un al doilea liceu. Sau ca să mergem după cărţi la Humanitas.

Acum s-a deschis un Humanitas Cişmigiu. Cervantes s-a mutat în clădirea în care este şi Hotel Cişmigiu. Hotel Cişmigiu s-a redeschis.

Iar azi mă duc la Berăria Gambrinus. Preda, o să-mi imaginez că eşti acolo! :)

Cred că Universul conspiră să adune multe lucruri frumoase în acelaşi loc. Mulţumesc.

*Octavia e colega mea de bancă şi singura fată din clasă cu care stăteam în acelaşi cartier şi ascultam aceeaşi muzică. Uneori înnebuneşti în liceu fără un om din ăsta.

© 2017 Monica Tarța

Theme by Anders NorenUp ↑