Monica Tarța

The world is my backyard

Meloplăceri

Știu că ne-am făcut mari și deștepți și ascultăm muzică bună. Că unii dintre noi au ascultat-o din copilărie la disc, că alții au avut cea mai cool adolescență cu chitara în brațe. Știu că am făcut cu toții topuri de cărți și mai deștepte pe care mă bucur sincer că le-am citit.

Dar vreau să scriu acum care sunt sensibilitățile mele muzicale, acelea care nu-mi vin în minte aproape niciodată atunci când vreau să ascult ceva și cărora nici nu le-aș face neapărat publicitate.

  • Muzica în spaniolă – de la romanțe la cântece latino, majoritatea mă binedispun maxim și mă fac să dansez prin casă ca o fetiță de 12 ani. No se puede hacer nada, le înțeleg versurile și îmi sunt toate dragi, îmi amintesc de verile în care învățam spaniolă și femeile din familie mă exploatau pentru voiau să le traduc telenovelele (să fim serioși, nimeni nu avea nevoie de subtitrare: ¿Dónde está la biblioteca?)
  • Coloana sonoră din desenele Disney (alea vechi). Pot să găsesc un cântecel Disney potrivit cu orice moment vesel sau trist din viață, și apoi totul e mai bine. Vă rog să nu comentați la chestiile astea, pentru că Disney-urile sunt artă și ăsta e un fel de adevăr absolut și uneori e bine să fim absurzi în afirmații.
  • ᗅᗺᗷᗅ. Pentru că au un mod de a cânta, chiar și melodiile triste, de parcă viața e frumoasă și azi e cea mai bună zi a vieții tale, iar din cer tocmai au coborât zeii cu ambrozie pentru toată lumea și hai să facem o coreografie pe tema asta.
  • (Aici țineți-vă bine). Cântecele patriotice! Dap. Inclusiv Treceți batalioane, Noi în anul 2000, Generație în blugi, iar de aici ușor ajungi la cântece folk și de munte și am încheiat citatul. Mă impresionează de dinainte de revoluție speranța pe care o aveau oamenii în viitor, ideea de Uniți facem și dregem. Îmi pasă de poveștile în care oamenii cred în ceva și fac ceva pentru asta. În plus, am crescut crezând naiv în tot ce scria în manualele de istorie care idealizau țara, pe Al. I. Cuza și unirea României mari.

Nu întreb cine mai are astfel de plăceri vinovate, pentru că știu că suntem cu toții mici hedoniști melomani, mândri sau nu de asta.

Capilare

Prima inimă căreia i-am zis nu. Primul om căruia i-am zis că aș vrea să petrec 72 de ore neîntrerupte lângă el. Primul 10. Primul 10 ani. Primul 10% dobândă. Primul urs întâlnit pe potecă. Ultima oară în care am văzut-o înainte să moară. Seara în care am fost prima sub lista de admitere. Noaptea în care am hotărât că n-are rost. Dimineața în care am luat-o la fugă.

Nu mi se făcuse pielea de găină. Nu aveam un fior rece trecându-mi pe șirea spinării. Nu mi se înmuiaseră picioarele, nu plângeam de fericire și nici nu râdeam isteric de panică.

Simțeam doar cum îmi curge sângele prin vene. De parcă mi-ar fi masat cineva fiecare venă și erau toate gata să o ia la goană în cursa asta numită viață. Și să câștige. Pentru că nu concurau cu nimeni, ci doar cu propriul lor start.

Prietenie

Sunt câteva lucruri pe lume care dispar atunci când le spunem numele sau vorbim despre ele. Tăcerea. Romantismul. Profunzimea și spiritualitatea. Și ce înseamnă relația dintre noi.

Una dintre cele mai frumoase diferențe dintre relațiile de prietenie și cele amoroase este că prietenii rareori simt nevoia să vorbească despre relația pe care o au: ea se întâmplă pur și simplu și o purtăm zilnic cu noi, până când cineva ne devine familie: nu vreau să-l văd în orice moment, dar sunt din oficiu acolo pentru orice.

Nu am spus eu asta, am citit-o odată pe ca un proverb, însă nu am mai găsit sursa de atunci. People cherish their families and those without families cherish their friendships even more. Este minunat de adevărat și cred că cei care nu au avut frați, dar au găsit tot sensul din lume în persoane cu care au împărțit o minge, o bere și o poveste înțeleg asta perfect.

Prietenia îi poate îmblânzi pe cei mai sălbatici dintre sălbatici. Pentru că Solitude is fine, but you need someone to tell that solitude is fine și pentru că Happiness only real when shared. Chiar dacă unii au nevoie să bată singuri o lume întreagă ca să înțeleagă asta.

*

C. S. Lewis a fost unul dintre cei mai mișto oameni despre care am citit. A făcut parte din Inklings (unul dintre locurile în care m-aș duce dacă m-aș putea întoarce în timp) și era prieten cu Tolkien, a luptat în WWI, iar în cel de-al doilea a cazat copii refugiați. El a zis Friendship is unnecessary, like philosophy, like art…. It has no survival value; rather it is one of those things which give value to survival.

Lewis înțelegea libertatea de a fi lângă cineva și asta e superb, pentru că puțini oameni înțeleg libertarea ca pe un concept singular, nu opus unor norme sociale. El și Emerson credeau că în prietenie, spre deosebire de afecțiune, caritate sau pasiune, cei implicați au același adevăr:

In a circle of true Friends each man is simply what he is: stands for nothing but himself. No one cares twopence about anyone else’s family, profession, class, income, race, or previous history. Of course you will get to know about most of these in the end. But casually. They will come out bit by bit, to furnish an illustration or an analogy, to serve as pegs for an anecdote; never for their own sake. That is the kingliness of Friendship. Eros will have naked bodies; Friendship naked personalities.

*

Andrew Sullivan prezintă un punct de vedere în care diametral opus acestor necondiționări s-ar afla Eros-ul definit de Aristotel:

The great modern enemy of friendship has turned out to be love. The love that is consummated in sex and celebrated in every particle of our popular culture, the love that is institutionalized in marriage and instilled as a primary and ultimate good in every Western child. The longing for union with another being, the sense that such a union resolves the essential quandary of human existence, the belief that only such a union can abate the loneliness that seems to come with being human, and deter the march of time that threatens to trivialize our very existence.

Vișine

Text scris împreună cu Marius Chivu, un dialog între o fetiță de la oraș și un băiat de la țară care se joacă de-a v-ați ascunselea, ascunzându-se de ceilalţi copii într-un beci.

Băiețelul: Să nu te sperii. În colț e o găină, a legat-o bunica aici la frig, să nu clocească.

Fetița: Noi ținem la frigider doar ouăle.

B: Să vorbim încet, să n-o trezim. Dacă facem liniște, Cosmin nici nu intră în beci, că-i e frică de întuneric.

F: Și mie mi-e puțin, dar cu tine nu mai mi-e.

   Ce de borcane! Probabil sunt… aproape o sută!

B: Buni le face. Vrei?

Băiatul ia o dulceață de pe raft și bagă degetul în borcan.

F: Ador să mănânc cu degetele din borcane! Mami nu mă lasă.

   Când am fost în Franța, eu am mâncat dulceață cu brânză.

B: Francezii sunt niște proști. Cine a mai pomenit?!

F: Ba nu sunt proști câtuși de puțin, francezii sunt trés chic!

Băiatul deschide un alt borcan.

B: Asta-i cu vișine, e și mai bună. Vrei și din asta?

F: Normal că vreau, mai am nouă degete!

Copiii mănâncă în liniște o vreme, privind curioși la găină.

   Auzi, chiar, tu știi ce-i aia o amantă? Că mami i-a zis lui tanti Gina că crede că tati are una, dar nu știe unde o ține.

B: Tati ține cărțile de joc cu femei goale după radio.

F: Eu am văzut și femei, și bărbați în pielea goală la mare. Li se spune Mudiști!

B: Noi n-avem d-ăștia pe aici.

F: Mami a zis că n-au bani de costume.

B: Eu când am fost la serbare buni m-a îmbrăcat într-un costum oltenesc!

F: La mine la serbare… Cosmin mi-a dat o bomboană cu cacao de la el din gură!

B: Din gură?!

F: Da, uite așa!

Fetița scoate un sâmbure din gură și i-l bagă băiatului în gură, râzând ascuțit. Găina cotcodăcește de câteva ori și bate din aripi. Băiatul o ia de mână și o trage să se ascundă după un butoi.

F: Ți-am dat vișine pe mână.

B: Nu face nimic.

O vreme, copiii nu-și spuseră nimic.

   Știi, avem și noi brânză aici.

O fotografie cu nimeni

Acesta este un text scris la îndemnul lui Mario Barangea, de a scrie sub tema ‘O fotografie cu nimeni’.

*

”O fotografie la minut, durează toată viața”.

Cândva, pe când nu te puteai săruta pe Aleea Scriitorilor fără să fi vorbit măcar despre un poet și un dramaturg, iar bătrâneii ce se ofereau să te cântărească erau fericiți cu 100 de bani, cineva le oferise un polaroid.

Trecuseră 16 ani de atunci și, dacă ar fi fost să facă un album cu toți iubiții ei, în ordine cronologică, aceasta ar fi fost prima fotografie. Aveau 15 ani. Urma cea cu el și ea, în personalul de munte. Următorul, mai pletos ca ea, fumând în gara Obor. Prima poză digitală imortaliza un sărut la o terasă. La facultate, cu băiatul acela care acum s-a însurat cu o fată grasă. Pe străzi la Roma, cu tipul care s-a dovedit a fi verișorul ei. Doar ei doi, încadrați de marginea aparatului, cu cel mai fetișist bărbat pe care l-a cunoscut. O fotografie frumoasă, unul lângă altul, de pus în rama părinților, cu cel care voia neapărat să se întoarcă la Craiova. Una mentală, cu tipul care trăia în rulotă.

Erau acum toți mai nimeni decât toți cei nimeni de la metrou.

Îngerul care-şi dorea o roşie

Atunci când lumea se gândeşte la îngeri, toată lumea crede că suntem albi, lăptoşi, blonzi, cârlionţaţi, moi, pufoşi, cu aripi şi fără pantofi.

Adică arătăm ca nişte nori cu perucă.

Nimeni nu ştie cât de greu este să ne menţinem aşa de rotunjori. Nu avem voie să facem sport, să alergăm prin cer, să ne agităm sau să consumăm energie, nici măcar mentală. Poate vă întrebaţi dacă nu pierdem calorii atunci când dăm din aripi, dar o să vă spunem ceva: nu avem voie să le mişcăm niciodată, pentru că ne cade polenul de pe ele şi după aceea plouă ciudat. Noi stăm, de fapt, suspendaţi de fire de gută. Da, de gută, de asta nu mai există meseriile de pescari şi păpuşari. S-au mutat în cer, pentru că nu există aici nici impozite nici disponibilizări.

Ca să ne păstrăm dimensiunile rotunde avem nevoie să mâncăm numai fursecuri. Fursecuri, pentru că se pun exact unde vă gândiţi. Le urâm cu toţii. Aş zice de moarte, cum ziceţi şi voi, dar aici nu merge cu din astea.

Cel mai enervant este că vouă vi se par delicioase toate astea. Fursecuri şpriţate, sărăţele, cornuleţe, nuci umplute, biscuiţi, checuri şi cozonăcei, papanaşi (pe ăştia îi dăm la cazurile de siluete cu probleme) şi, mai ales, pâine. Pâine, fraţilor, fiindcă vă gândiţi că asta a mâncat şi fratele nostru şi a făcut dintr-una o sută.

Nu aveţi idee cât de mult poftesc la o roşie, dar nu am voie. Zic că după aia îmi pierd fanii şi nu mai au copiii încredere în mine să-i păzesc.

Cum se coc roşiile la soare pe timpul verii! Se fac din verzi portocalii şi din portocalii roşii, roşii cu coaja netedă şi miezul verde cât mai mic, cu suc înăuntru care-ţi rămâne pe buze şi îţi potoleşte setea, cu pulpă ca o cărniţă de roşie, cu gust dulce – acrişor, mai mult dulce şi mai mult acrişor, cu destul gust încât s-o mănânci goală, ca pe măr, şi să ţi se prelingă pe bărbie. Aia-i viaţă!

Octombrie

Anul ăsta a nins pe 1 Octombrie. Şi a devenit o scuză perfectă pentru lipsa chefului de viaţă şi a mersului firesc al lucrurilor. Orice introspecţie interioară era lăsată deoparte pentru o discuţie despre vreme şi drumuri, ca în Anglia de la sfârşitul anilor 1700. Era frig, şi ştiu că oamenilor nu le place asta. Mie îmi plac toate temperaturile, dar înţeleg că uneori ne bucură mai mult sau mai puţin ceea ce este afară.

Aş vrea să privim altfel unele lucruri.

Afară este cel mai natural, literalmente, loc în care poţi să fii. Nu este un loc periculos, expus, plin de ameninţări, în care ieşim atunci când părăsim câte o cutie – cutia numită casă, cutia biroului, cutia unui local etc.

Vremea este un fenomen complex şi nu este interesată de sentimentele noastre. Starea meteo a unui loc nu trebuie luată personal. Pe natură nu o interesează ce părere avem despre temperaturile pe care ni le dă ea. Lumea este destul de diversă pentru toate gusturile. Nu ne place, ne mutăm, nu ne ţine nimeni şi nimic în locul în care ne-am născut sau obişnuit.

Raportul natură versus om este unul de tip mare versus mic. Noi suntem mici şi avem o mulţime de lucruri de care ne putem preocupa. Cel mai bun lucru pe care îl putem face este să lăsăm natura să îşi facă treaba ei şi eventual să nu facem prea multe prostii în mediul înconjurător care să ducă la schimbări nefireşti.

Nu ştiu dacă v-aţi gândit vreodată la asta, dar avem unul dintre cel mai mişto climate. Există ţări sau oraşe în care cerul este în permanenţă gri, sau este un singur anotimp. Noi le avem pe toate cele patru, iar ele sunt exact cum ar trebui să fie. Primăvara e roz, vara e cald, toamna e ruginie, iarna e zăpadă. Mai sunt şi alte ţări cu climă temperată, dar în Argentina scrie pe wikipedia atunci când ninge.

După ploaia şi ninsoarea de la începutul lunii, aproape toată luna a arătat ca o binecuvântare pentru orice activitate făcută afară. A fost cald şi soare, mai cald decât este de obicei în Octombrie. Pe facebook era plin de poze cu parcuri şi păduri în culori superbe, cu peisaje montane, multă lume a fost la mare şi s-a plimbat cu bicicleta, în maiouri şi tricouri.

Copii, viaţa e sinusoidală. Nu ştim ce va fi, dar cu siguranţă nu va fi într-un singur fel. Începuturile nu sunt întotdeauna relevante. Lucrurile se întâmplă şi sunt ceea ce sunt. Ne plângem degeaba de prea multe lucruri, apreciem prea puţine şi uităm ce ne-ar putea preocupa cu folos. Ceea ce vine din afara noastră nu vine personal către noi. Ni se întâmplă tuturor, însă pe fiecare ne afectează altfel. Aia e personal. Şi dacă nu avem de făcut dragoste sau somn, să ieşim mai mult din casă.

#Construim

Mă întreabă multă lume cum pot să alerg atât și de ce îmi place așa de tare. Vă invit să vedeți. Mă refer mai ales la voi, cei care mi-ați zis că nu ați putea să alergați, că ați încercat, că nu vă place, că aveți o reacție alergică și transpirați, vă înroșiți, nu mai puteți respira, vă opriți după 50 de metri și vă dați seama că nu vă place exercițiul fizic deloc.

Pe cuvântul meu, eu cred că pot face pe oricine care crede că nu poate sau nu vrea sau nu i-ar plăcea, să alerge. Sunt atât de sigură pentru că am fost exact ca voi. Exact. Unele lucruri nu pot fi înțelese dacă nu treci prin ele, iar toleranța e mai firească atunci când simți organic prin ce trece și celălalt.

*

Unul dintre cel mai frumoase proiecte pe care le-am văzut este #construim. Alex îi ajută pe cei de la Habitat, implicîndu-se în proiectul lor, Big Build. Big Build ajută comunitățile sărace, construindu-le și reabilitându-le case și centre de educație. Pentru că, vedeți, ei nu au ceea ce nouă ni se pare firesc: o casă din care să citim articolul ăsta și o școală pe o rază de 500 de metri.

Proiectul este la a treia ediția și s-a desfășurat mereu în preajma zilei mele de naștere. Din cauza asta nu am reușit să merg în ceilalți doi ani, dar anul acesta mi-am dorit foarte tare (și pentru că îmi place să fac ceva pentru lucrurile pe care le vreau) și de abia aștept să bat un cui pentru siguranța și confortul cuiva.

Cel mai frumos cadou pe care mi-l puteți face este să mă ajutați să strâng niște bani care vor merge direct la comunitatea din Vizurești: pentru un dispensar, o școală, o casă de cultură, o grădiniță. Eu ofer ore de alergat cu mine, cui va licita cel mai mult. Licitația pornește de la 50 de lei, iar eu voi ajuta să alerge persoana care va licita cel mai mult, până joi, 10 Octombrie – licitația se derulează aici.

*

De ce ai vrea să alergi cu mine? Pentru că este incredibilă senzația de a face ceva ce înainte nu puteai. Pentru că este sănătos, și asta este foarte sexi, pentru că îți va modela un corp frumos, și asta este firesc să avem cu toții. Mai ales pentru că o să-ți elibereze toate acele endorfine, serotonine și dopamine de care ai auzit și fără de care nu putem fi fericiți. Creierul tău o să le elibereze la comandă, pista este un ascultător foarte bun, și la un moment o să râzi ca atunci când te îndrăgostești.

Sincer

Lucrurile care ni se par cel mai firești și care „ne fac pe noi să fim noi” sunt, cel mai probabil, formate în copilărie. Ne obișnuim cu ele, sunt mecanisme și tipare de gândire, iar probabilitatea să fim conștienți de ele este destul de mică, pentru că ne intră în reflex așa cum vine și primăvara după iarnă.

Eu am crescut învățată să mă simt responsabilă pentru sentimentele celorlalți, pentru cei din jur, pentru planetă, să îmi pese de câini, pisici, flori, fete, băieți, melodii și cântăreți. Să mă simt vinovată pentru ce nu fac bine și ambiționată pentru ce fac bine, dar nu e perfect. Să mă definesc prin ochii celorlalți, să mă iau și după ei, să mă întreb ce o să simtă toată lumea pe o rază de trei județe înainte să iau o decizie, să am grijă ca toți să fie fericiți. Pentru că după aceea urmam să fiu și eu.

Atunci când te dezvolți cu gândirea asta poți deveni foarte inimos, foarte fricos, foarte ranchiunos… fiecare crește în altă direcție. Când îți dai seama că unele lucruri sunt duse în extrem și nu te fac fericit, încerci să faci altfel. Dar nici pe dos, că nu ai rezolvat nimic. Încerci să înțelegi exact de unde a venit treaba asta, de ce te gândești tu la asta când alții s-ar gândi la altceva, și ce reacții poți să ai astfel încât să te simți în continuare TU, oricine ar fi persoana aia pe care acum o demontezi ca pe un lego.

Tot atunci când eram mică se credea că e bine să menajăm copilul, ca să nu-și spargă capul; cel mai bun mod în care acest lucru se putea face era nelăsându-l să facă nimic, și, ca să ne asigurăm că nu se suie în copaci pe ascuns (de fapt făceam și mai mult de atât), o să-i sugerăm eventual că sportul e ceva greu și înfricoșător, ca și cum te-ai duce într-o cameră unde oamenii te vor pune să sari la trei metri în sus, iar dacă nu poți vor râde de tine și apoi te vor arunca la lei. Și cum îți pasă de ceilalți, nu vrei să râdă nimeni de tine, asta era înfricoșător, leii erau deja ok. Adică dacă leii voiau să te mănânce, îi lăsam, ne gândeam și la sentimentele lor.

După 20 de ani am început să fac multe lucruri pe care mi le doream, pe care le amânam și de care mi-era frică. Am început să schiez, să merg cu bicicleta, să alerg, să merg pe munte, să mă cațăr. Nu mi-era frică de toate (mai ales nu în mod egal), iar cel mai comun sentiment nu era unul de teamă (nu mi se părea nimic periculos la sporturi în sine), ci eram convinsă că eu nu o să pot. Nu credeam că e vina lor (a sporturilor) pentru că mi-ar fi fost greu, ci mi-era foarte clar că eu o să fiu suficient de bleagă încât s-o dau în bară.

Au fost foarte mulți oameni (cărora le mulțumesc din suflet și sunt convinsă că pe alocuri mă supraestimează) cărora le-am zis Crede-mă, dacă am putut EU, sigur poți și tu. Sunt 100% sigură că va fi cel puțin o persoană care o să citească asta și o să-și amintească ce am zis. În special persoane care îmi spuneau că nu au schiat niciodată, că nu pot să alerge pentru că li se face rău sau care nu au învățat să meargă pe bicicletă până la vârsta asta.

De asta v-am zis-o, pentru că încrederea în mine era zero, iar talentele mele țineau mai mult de știință și emoții. Nu eram eu persoana care să se prindă din prima la baschet cum se driblează, care să se dea peste cap la bara de bătut covoare sau care să se suie pe role și să se dea pe toate pantele. Sunt ferm convinsă că putem face absolut orice ne dorim și îmi este cu atât mai ușor să cred asta pentru că am trecut prin asta.

E foarte posibil ca voi să vă pricepeți mai bine. Și mă bucur mult. Ce m-a ajutat pe mine, în sens de talent nativ, era curiozitatea. La un moment dat este o confruntare între curiozitate și teamă și câștigă una sau alta. Cam așa se întâmplă mereu. Eu sunt exagerat de curioasă pentru binele meu, dar încerc să folosesc puterea asta pentru bine, nu pentru rău :)

Anul trecut mi-a trecut prin cap să mă duc la o alergare montană. Mi se pare amuzant când mă gândesc la evoluția mea de la nu-pot-să-alerg-200-de-metri la Hai-la-Ciucaș. Era următoarea cursă de care auzisem și îmi era cu 1% mai puțin frică de cât eram entuziasmată. De atunci am fost la 9 evenimente din astea. De obicei ies pe la jumătate în clasamente, a fost o cursă la care am ieșit în ultimii 10 din 2000, probabil a fost una unde am ieșit mult mai bine. Sunt toate rezultatele pe results.42km.ro și mă uit rar, pentru că pentru mine nu e despre asta.

Oamenii de care vorbeam mai sus că mă supraestimează mă întreabă mereu ce am câștigat. Îmi vine să râd. O medalie, sănătate, experiență, ce să vă spun? Nu ies pe podiumuri, nici nu m-am gândit vreodată la asta. E foarte simplu să judeci o comunitate la un loc după hobby-ul comun, dar aproape toți cei 50 – 100 de oameni pe care i-am cunoscut în ultimul an au un alt obiectiv. E drăguț că unii își imaginează că sunt atât de bună. Mi-ar plăcea să-i cunoască pe cei pe care îi admir și respect și eu și nu sunt niște supraoameni, sunt persoane care și-au pus ceva în minte și au făcut-o. E și mai drăguț cum unii râd de mine pentru că nu câștig nimic, iar în comunitatea asta majoritatea lumii nu a auzit de mine pentru că aș fi la categoria varză, cu ăia care nu au nici o treabă și se plimbă și ei pe munte. Sau nu știu cum sunt exact descriși :)

La un moment dat spuneam că e normal să nu am rezultatele alea bune, pentru că eu nu am mai făcut sport, pentru că am un job, nu fac asta toată ziua, de abia am început, am o mulțime de alte hobby-uri și curiozități și interese, vreau să mai fac și altceva, sunt mai mică, mai mare, prea înaltă, prea scundă, prea nouă, prea.

După Maraton 7500 mă uitam la festivitatea de premiere și speram ca toate fetele care sunt strigate pe podium să arate într-un fel foarte sugestiv. Care să sugereze, mai exact… că numai asta fac. Nu știu ce credeam că o să văd. Nu le-ați identifica în metrou, arată perfect normal. Poate ați vedea o strălucire în ochi. Motivul pentru care nu am eu rezultatele alea este că nu am muncit niciodată pentru asta, nu pentru că ar fi imposibil. Poate asta spune despre mine că nu sunt ambițioasă sau că nu am avut mai multă încredere în mine. Cu siguranță spune că am alt obiectiv.

De ce alerg? (nu alerg mereu, pentru că mă duc la munte și e pantă și acolo merg, ar trebui să menționez). Multă lume mă întreabă. Pentru că mă face fericită. Efectiv fericită. Sunt fericită înainte, sunt fericită în timpul, sunt fericită după. Mă simt ca un animal. Așa cum îmi imaginam eu că se simțea Bambi când eram mică și mă uitam la Disney și aș fi vrut să zburd ca un patruped, liber, în natură, fără să fug de ceva sau către ceva, ci doar din plăcerea de a galopa liber în natură. Nimic nu e mai sexi ca libertatea.

După mulți, mulți ani la fel, la alergările astea am descoperit cum e să nu îți pese de ce cred ceilalți. Nu să nu-ți pese într-un mod urât, ci să nu îți pui problema așa. Să o faci pentru tine. Într-o lume paralelă, în care contezi doar tu, în care nu există ideea de cum pari, cum arăți, cum te porți, cum te miști, cum o să se simtă ceilalți dacă, și așa mai departe. E foarte frumos. E superb. E liber.

Libertate

Continuând ideea de aici,

Lucrurile se întâmplă în jurul nostru, nu ni se întâmplă nouă. Însă, atunci când nu ne place ceva, încercăm să modificăm faptele. Și, de fapt, singurul lucru pe care-l putem schimba, controla, singura libertate pe care o avem, este să schimbăm reacția noastră la acel fapt.

De multe ori, să încercăm să modificăm exteriorul înseamnă să-i schimbăm pe ceilalți, și nu e dreptul nostru să facem asta. Noi avem treabă cu noi. Este extraordinar să poți decide ce reacție vrei să ai, totul e un solipsism pe care îl compunem noi.

Kudos!

« Older posts

© 2016 Monica Tarța

Theme by Anders NorenUp ↑